Se zice că, după ce au răsărit toate florile, Zâna Florilor le puse fiecăreia câte un nume; uitase însă de una. Florile, văzându-se cu nume, se bucurau care de care mai tare. Cea uitată însă, stătea mâhnită şi dusă pe gânduri într-o vale de lângă pârâu. Plângea amarnic neînţelegând de ce ea-i mai puţin iubită decât suratele ei şi lacrimile i se împleteau cu stropii jucăuşi ai pârâului... Într-o zi, ieşind la plimbare pe o câmpie înverzită şi împănată cu fel de fel de flori, Zâna Florilor se umplu de bucurie când văzu că toate florile-i zâmbesc fericite pentru numele alese. Coborând coasta poienii către pârăul ce susura de mai mare dragul, zâna dădu peste floricica cea tristă ce nu mai contenea plânsul. O întrebă plină de mirare: - Dar tu, frumoasă şi delicată floare, de ce stai, plângi şi te tângui când toate suratele tale se veselesc ? - D-apoi cum n-oi plânge şi nu m-oi tângui, după ce toate suratele mele au primit câte un nume frumos iară pe mine m-ai uitat ?! răspunse floricica sus